Personal

Despre mine

După 19 ani ...

Sunt numai repere de timp, pentru că ea , educatoarea , este unică. Este unică pentru că este femeia care îmbătrânește copil, este femeia care rămâne mereu repetentă la capitolul vacanțe. În fiecare septembrie o ia de la capăt pentru a primi în schimb, vara următoare , încă o vacanță. O vezi trecând la începutul fiecărei toamne, o vezi mereu tânără și zâmbitoare ca o primăvară sau încovăiată de timp și de gânduri ca un semn de întrebare. Ea este educatoarea, care urzește mereu punți de vise și care o ia in fiecare toamnă de la capăt.

Poate galbenul toamnei e de vină...

Dar nu, vina e poate numai a ei, pentru că știe într-un mod numai de ea știut, să-și ridice brațele deasupra capului și să își facă palmele căuș, ca un cuib . Aici vin ei , puii , care deschid ochii larg spre lume și învață să zboare . Confuz și stingher , la început puiul de om vine la ea fără identitate , sau , dacă îl întrebi cine este , își silabisește doar numele și atât. Nu știe ce vrea , nu știe ce poate , nu știe care e rostul lui pe acest pământ . Cu migală și trudă, ea îl face să se detașeze de universul familiei și să descopere la grădiniță lumea cu , care se poate măsura. Își măsoară virtuțiile , visele și iubirea cu cei deopotrivă cu el . Învață să vadă lumea cu ochii minții , dincolo de oameni și de lucruri. Se descoperă și redescoperă pe el căutând modele . Și ea , educatoarea, este pentru el modelul ideal.

Educatoarea este femeia care știe cele mai multe povești și când nu le știe, le inventează. Numai povestea ei de viață, zilnică, nu o spune niciodată . O lasă în fiecare zi la ușa grădiniței , ca pe un bagaj uitat. Trebuie să o lase pentru că în fața lor trebuie să râdă, să cânte , să aibe ochii limpezi pentru a putea privii în ochii lor. Este oglinda sufletului lor și nu are voie să le arate lumea în imagini strâmbe . Ei îi imită mimica, gestica și chiar trăsăturile lăuntrice . I se întâmplă deseori, când povestindu-le ceva, să își ducă molantric mâna la tâmplă și obosită să închidă ochii răspunzând unui gest adânc . Cu un gest ritualic ei fac la fel , crezând că e un joc . Atunci începe să râdă și o ia de la capăt . Și când simte că nu îi mai ajung cuvintele pentru a-i mângâia începe să cânte și când nici cântecul nu îi mai este de ajuns începe să danseze, să deseneze, să se metamorfozeze în zână sau zmeu...

De aceea este unică. Pentru că într-o zi alături de ei, face ocolul pământului cu imaginația și căldra pe care o dă altora. Iar când pleacă acasă, își ia de la grădiniță, bagajul uitat - povestea ei zilnică și pleacă: tânără și senină ca o primăvară sau încovăiată de gânduri și ani de experiență ca un semn de întrebare. Și mâine e o zi, o zi este un reper fascinant.

Puii îndrumați de ea au crescut și încep să nu mai încapă în cuib. În curând vor pleca și la toamna ce va veni vor fi alți pui și la toamna următoare și alții, și alții, și alții ...